Ipocrizie

Ma, dar stii cum, din aia crunta! Sa iti deschizi sufletul in fata unei persoane care de-abia asteapta sa se stearga la fund cu idealurile tale numai pentru faptul ca traieste asfixiata in minciunile pe care le crede si, culmea!, care nici nu-i apartin. O persoana se crede speciala numai de dragul de a fi speciala, de a nu se gandi ca inima aia ii bate asa, aiurea, din lipsa de ocupatie. De fapt, ajungi uneori sa imbratisezi penibilul cu ochii larg inchisi si burta plina de jumari care se depun crescand stratul de incredere in sine.  Normal, inima ta bate nu pentru ca in creier exista niste chestii ciudate care declanseaza ritmul asta, ci pentur ca esti o persoana speciala. Ce-ar fi sa scrii pe un blog cacatul asta? Sau, mai bine! Pastreaza-l pentru tine pentru ca tu esti o persoana speciala si doar cei speciali trebuie sa remarce rahatul asta. Iar eu nu am ce face in clipa asta. Adica singurul motiv pentru care scriu tampenia asta imensa, care imi provoaca scarba si deja ma plictiseste mult, mult prea tare este pentru ca mi-e lene sa sterg draft-ul (ciorna – pentru fanaticii lui Pruteanu). Dar cum ramane cu ipocrizia. Se pare ca lenea e la fel de mare si asta duce la perpetuarea ipocriziei. Mancati cacat, dragii mei musterii, pofta buna!

Mercenarul

Inca un text printre milioanele pe aceeasi tema. Inca un strigat iluminat de lumanari aprinse de flacara penibilului,
cu ecouri de fum al carui miros te ineaca prin insasi amintirea unei esente de disperare in putrefactie.
Daca ar fi sa fii in lupta cu moartea, ar trebui sa treci de ceea ce te atrage catre viitorul spre care te impinge
ratiunea, cea mai mare minciuna de la descoperirea primei unelte incoace. Omenirea, in viziunea mea, a fost condamnata
iremediabil in clipa in care primul om s-a simtit superior. Si boala asta ne macina de atunci din ce in ce mai puternic.
Pentru ca ce scriu aici se vrea a fi ceva de foarte prost gust, siropos sau in orice alt stil clasic penibil pe care
mai toate blogurile de femei parasite, homosexuali ratati sau oligofreni cu pansament neuronal il au, voi incepe prin
a accentua o stare care a inceput aproximativ acum un an. De fapt, mint. Totul a inceput in vis, in urma cu aproape
patru ani. Dar visul a fost ignorat, asa cum multi strategi au ignorat conditiile naturale defavorabile si au pornit
razboaie de cucerire. Un vis pe care s-au cladit castele de gheata ale unei ratiuni stirbe, un vis mlastinos, care
a macinat temeliile sperantelor, un vis devastator ca o iarna ruseasca.
Cine stie exact daca, nu din lasitate!, macar un soldat din armata lui Napoleon s-ar fi oprit ca boul in valtoarea unui
atac la baioneta, ar fi aruncat arma si s-ar fi uitat in jur ca intr-o stare subita de exitus. Oare a existat un
asemenea mercenar care sa fie rapus de conditia lui inainte ca vreun proiectil sa-i sectioneze vreo artera principala?
Cand visul meu, ca un cosmar amar care provoaca dependenta, incepuse sa devina realitate, am reusit sa realizez,
in zorii unei zile ploioase ca de Tartar, ca si dorinta aia imbatranise in mine, ca un carbune ud, de proasta calitate,
care nu vrea sa arda nici daca ai arunca peste el milioane de fetite cu chibrituri.
Cred ca eu am fost carbunele ala. Suprafata mea a ars. Au fost atatea tentative. Poate ca o speranta idioata a inceput
sa ma arda din interior. Am fost ca o paiata simpla spre care indrepti o lentila convexa. Scanteia a venit din cap,
din centrul imaginar al spiritului. A ars mocnind, pe ascuns, fara sa-i simt mirosul. Am ars ca o gramada de paie in
care un prost s-a gandit sa ascunda o scanteie de speranta. Insidios, dar brusc in final. N-a ramas din idee decat o gramada
mare de cenusa cu forma carbonizata. O forma firava, ca un copac ars asteptand ca prima adiere de vant sa-i stearga
si ultima amprenta, un castel din carti de joc arse. Un rahat cumplit de inodor. Si cum zicea si proverbul, carbunele care nu
mai arde, murdareste.
Spuneam la inceputul acestui text ca daca vrei sa te lupti cu moartea, trebuie sa iti infrunti viitorul. Viitorul are
chipul copilariei tale peste care timpul a zburat ca un porumbel constipat de o viata gasind momentul usurarii pe suvitele
unui mos care iti sopteste necontenit: “nu te impotrivi, stiai ca aici vei ajunge, nu aveai ce sa faci!”.
Reusisesm sa nu mai urasc.. Acum urasc clar ceva: ideea de mercenar. Soldatul ala fara scop, a carui viata se confunda cu un fractal
monoton si iterat incomplet. Acel om care a reusit sa isi distruga mintea incat sa scape de ceea ce robotii se zice ca nu ar avea – suflet.
Nimic nu e mai promitator pentru soarta glorioasa a omenirii decat acest om. Omul care lupta pentru un ideal, un ideal
care nu e al lui. Un ideal acceptat, contopit cu singurul ideal pe care l-a cunoscut vreodata: arma. Omul perfect traieste pentru razboi.

Sunt multe chipurile mercenarului. Uneori e de-ajuns sa te uiti in oglinda si sa refuzi ideea. Alteori e de ajuns sa
rezisti tristetii insignifiantei tale, sa ignori vulturii angoasei care tipa ca urmatoarea batalie se va termina dupa tine.
A trecut un an. Sunt iar in ploaie. Doar ca e seara. O seara care se va termina, ca orice seara. Alti zori care ma vor arunca iar
in gradina zoologica a ignorantei, acolo unde va trebui sa ma prefac ca pot deveni o fiara. Mercenarii nu au case.
Casele lor sunt campurile de batalie, corturile de campanie sau cazarmile din orasele pamantului. Sunt locuri unde as fi vrut
sa stau uitat de vreme. Sunt momente pe care as fi vrut sa le incendiez si sa le sorb ca un cersetor amarat intins pe
pamant dupa o noapte de betie. Sunt oameni pe care ii admir, pe care ii respect, colegi, prieteni, cunoscuti. Putini.
Dar pe care nu i-am mai revazut. Sunt oameni care m-au uitat.. pentru ca uitarea are un scop inuman, dar natural. Sunt oameni
pe care ar fi trebuit sa-i uit. Sunt oameni pe care nu stiu daca ii voi mai putea vedea vreodata. Si inca mai sunt oameni pe care..
Dar mai presus de toate.. sunt cuvinte care nu vor sa ajunga si la mine. Din cauza uniformei pe care o port. Din cauza
prejudecatilor. Din cauza mea. Din cauza timpului. Am fost acolo. Cuvintele nu au venit. Le-am asteptat, le-am scris. Au intarziat.
Datoria ma cere inapoi. Cuvintele care au venit, intr-un tarziu, in ultima clipa:”esti doar un mercenar..”. Si am simtit cum
viata ma transforma intr-un pion care spera ca va putea sa recupereze regina, intorcand sensul dat de niste carouri alb-negre. E drept,
viata e compusa din nuante de gri, dar formele se vad si in alb-negru. Nu-i timp de gandit, nu-i timp de odihna, nu-i timp de trait.. si nu mai
e timp pentru trecut. Daca avionul si sperantele m-au adus aici, tot avionul ma va lua de aici. Doar ca acum lupta se da cu sperante oarbe.. iar mortii joaca teatru.

After Awakening

How would one measure how much a man is worth? His future. We tag ourselves on the market according to certain estimates of our future, telling the world its worth in the coins of promise. I came to realize this little detail of life just today, after another night that should have erased some of the waste off the shores of reason. One of the same old streets I used to wander from time to time. On its side some old individuals, whose near future, at least by the statistics, contained nothing (as in the form of death). Who needs them then? They are.. going to die. So they are useless. Nature does this to its beings, only humans have denaturated these ways through their pathetic empathy. Doing something unnatural will only bring more misery in the world. But it’s moral. Hail Nietszche!

So what’s the big drama? Imagine a young man that has a whole future spanning only nothingness before him. How much is this fellow worth? Technically, his life is already tainted by death. What about the elders? Those who are condemened to struggle like varmints? Naturally, they  worth as much as the fine young piece of misfortune I mentioned.  Step by step, you see pieces of their material life put on display along the sidewalk, together with the hope that some wanderer might decide to buy them. Again, natural – you must sell your past when the future holds nothing. How unfortunate the one with no past left to sell. As a promising young man, you should tame your urge to shine, you never know when some spare parts from you spirit might come in handy. Or, as a poor old bastard, you might consider selling the stuff that brought you joy: your books, watch, antique valuables, jewelry or any little device that has a special value only for you. The problem? Well, how sure can you be that the passers-by are aware of the story your tiny transistor radio could tell if it had stored the past in a more accessible way? This might happen to you as well. How much is your past worth? Of course, no time to think about that now, you still have a whole future in front of you to tackle.

Step by step. Tons of crap scattered across the sidewalk. Nobody to buy it. Lost hopes carved in the dust that accompanies some old electronic devices. A nice story of man and his life, his valuables, his inventions. Each and everyone of them are now obsolete: man and machine – not old enough to be considered as historical artifacts. Everything you wish to be accepted as worthy by other people will be tagged as such.. only after many years from the moment you die. Step by step. Faces covered in sadness. Here and there a smile like an armour. Piercing this armour, looking into the old man’s eyes will only make him chase you with his eyes, trying to strike back. Impossible. We are both walking the same path. Our future is, ultimately, the same. Looking at them, I feel my face and hands wrinkled and my white locks invade my eyes like a heavy snowfall.

How odd. How odd.. for one to sell his soul in order to save it. How absurd.. but this is.. reality.

Nimic cu glazura de fantezie

Era un raspuns categoric, expresia timiditatii si sinceritatii infantile, pe care multi copii il dadeau la intrebarea “Ce faci?”.  Si adultii care stiau ei mai mult, adica un pic mai mult decat ceea ce odraslele erau capabile sa simta, ii indemnau sa nu spuna “nimic”, ci “bine!”. Adica eram invatati sa mintim. Stiam, o simteam ca nu facem nimic. Dar, ca ei, adultii, sa nu isi poata aminti de neinsemnatatea vietii, trebuia ca noi sa ii inveselim fiind de partea “binelui”.

Cat de usor e sa-ti dai seama ca nu prea faci mare lucru. Binele il inveti. Nimicului substitui binele. Si asa totul devine bine, Dumnezeu a facut lumea din prea mult bine. Si pe diavol, tot din prea mult bine la facut. Si de acolo am concluzionat noi ca ce e prea mult, e rau. Prea mult bine e rau. Ce frumos s-a dresat specia umana sa-si linga ranile pe parcursul istoriei. De fapt, nu am evoluat. Am ramas copii, dar am renuntat la povesti, idealuri si toate lucrurile alea care ne pareau frumoase. Am inceput sa aberam pe marginea sensului vietii, sa cautam sa ne imbogatim, sa ne inmultim din toate punctele de vedere pentru ca “asa e bine”. Binele, ca si Dumnezeu, ne-au devenit antrenori si invatatori scoliti in universitatile neantului.

De ce trebuie sa renuntam la copilarie? De fapt, de ce trebuie sa renuntam la “inocenta”? Puritatea in care credeam pentru ca e frumoasa sau pentru ca e “buna” trebuie inlocuita cu altceva, cu ceva “real”. O realitate construita deja, primitoare, ca o casa ANL ce-asteapta perechea de indraogstiti zambareti si imbratisati sa isi duca viata proletara de “preafericiti ai sortii”. Eu i-as intreba pe toti indivizii astia: “si de ce ati incetat sa mai faceti <<nimic>>?”.. dar cine va cuteza sa imi raspunda sau sa nu ma injure?

Azi e inca una din ziele ciudate in care am impresia ca sunt oglinda din WC-ul unde viata mea a stagnat din cauza unei diarei metafizice. Viata mea se uita din closet la ea insasi, oglindita in mine, iar din spatele meu o priveste un viitor negru si bolnav, care are fantezii murdare. Nimic nou, cati oare nu simt sau gandesc ca mine, dar doar eu am constanta onoare de a ma contamina zilnic, de a fi inchis in mine si de a simti. Trebuia si eu sa ma nasc, sa simt. Asa suntem toti.

Oameni. Mila. Doua cuvinte care genereaza scarba, mizerie, nostalgie si multe alte porcarii care nu sunt sincere. Sunt reale, dar nu sincere. Adica nu dezinteresate, nu frumoase.

Oamenii? Pai ii vezi ca niste orologii ambulante, fiecare aratand alta ora exacta. Dar daca vei cersi o clipa de fericire, nici un om nu se va opri sa-ti acorde timp. Toti sunt ca niste paranteze in care curge timpul fara sanse de iesire. O tragedie mai mare ca asta nu poti sti ce va misca. Lacrimi? Furie? Mai multa mila? Din pacate, frustrare si amaraciune. De ce?

Schimbarea

Oamenii pretind ca se schimba. De fapt, ii inteapa ceva in fund si nu se pot obisnui cu ideea ca acel ceva le va patrunde mai tare in muschii fesieri si le va conferi o senzatie de disconfort usor de remarcat de catre ceilalti maimutoi care poarta cravata neagra. Pana la urma, eu nu am trait sa vad pe nimeni schimbandu-se, in schimb am vazut cum aschia aia intra mai tare in fund, undeori fiind transportata prin sange si infigandu-se frumos intr-o emisfera cerebrala, alteori in inima, alteori ramanea acolo, in fundul nefericitului, provocandu-i moartea latenta.

De cate ori nu auzim sintagma aia specifica persoanelor preocupate de soarta spirituala a lumii, adica acele minunate vorbe: “S-a inchis in el”. Si care e problema? Eu nu vad decat o singura problema aici..

Daca te-ai inchis in tine, ai grija sa nu fi ramas incuiat pe dinauntru in WC.

Asta ar fi unul dintre esecurile delicate prin care trec toti Fetii sau Avortronii Frumosi ai acestui pamant atunci cnad incearca sa isi schimbe viata (ce cuvant generos!).  Imi pare inutil sa o spun, dar smecheria din spatele vietii nu consta in mersul la mecanicii spirituali care sa iti sudeze partile ruginite din creier. Practic, frumusetea vietii consta in ideea de a face singur toate tampeniile care iti par a avea un sens, a suferi pentru ele si, cum, de altfel mi se pare si normal, sa esuezi lamentabil, ducandu-te intr-un colt intunecat, ingenunchind pe cioburi si rugandu-te zeului tau (normla, pentru ca asa e frumos si pentru ca de-aia).

Daca ar fi macar o explicatie decenta, schimbarea ar trebui mereu sa fie orientata impotriva schimbarii. Ti s-a urat cu bine? Ti s-a urat sa fii lenes sau prost? Ti se pare ca tu trebuie sa faci mai mult? Eu iti spun ca ai fost intoxicat cu povesti nemuritoare. Dar cine sunt eu sa-ti spun tie ceva? Bineinteles, un snob cu pretentii, care isi defuleaza frustrarile tembele pe un blog care s-ar fi vrut a fi impotriva acestei specii deplorabile de oameni. Ah, de fapt nu impotriva oamenilor, caci ei nu sunt chiar vinovati. E oare normal sa-i urasti pe oameni pentru ca te deranjeaza ideile lor dezgustatoare? Adica, mai clar, e omenesc sa urasti omul din cauza fiului sau, gandul? Ideal ar fi sa nu, asta o stiu si eu, la varsta mea de copil al dementei. Si daca eu m-as schimba, ce garantie am ca intreaga natura nu-mi va sta impotriva (prin nautra inteleg aici si componentele care produc deseuri nebiodegradabile).

Asa ca astept (si cred ca o sa mor intre timp) sa vad o schimbare. Una reusita, cum numai in povestile cu fiice ale lunii si balauri constipati gasesti. Scarba creste, lucrurile se schimba, redevin ce au fost si se agraveaza. Asta e singura schimbare corecta din punct de vedere semantic, dar nu si ideologic.

The Amnesia of Reasoning

Most bad memories are always trapped somewhere in a corner of your mind where you turn to find solace whenever you feel the sky falling on you and the air shattering like pieces of torn paper. To better understand what is happening, imagine a sudden storm in your thoughts. You immediately seek the lighthouse of salvation but this is exactly where those malevolent memories are stacked up, tainting the light from the tower. This is not necessarilly a bad joke.  Nightmares will always be there to put on a big grin whenever you look doubtful at the windows of the lighthouse of salvation. Years will go by, hell builds up and shipwrecking your dreams is inevitable. The ironic part is that people always do that when their hopes trick them. Following naive goals through the thick fog of uncertainty is like playing the russian roulette with an automatic rifle. If you succeed, you’re just the one lucky bastard that got away. Oh, but not from death.. you just think you got away.

But there are other people that throw themselves out of the boat into the roaring ocean. Their mind ends up as splinters carried away by the wind of despair until they are grinded on the massive rocks of the shore. Nothing more irresponsible, more painful. Why do people always do things they will regret when faced with extreme situations? Forget about the myth of the hero that doubles his strengths or awareness. People are normal people. They suffer, bleed, weep, die. Some of them lie, betray, hate, envy, swear. And most like to chase the same chimeras their forefathers have bestowed.

But I am patient. There is nothing left to do.

Extrema zilei – o gramada de mizerii cautate de altii – sa vad ce e asa de greu sa scrii asta pe google <- GENIAL

Aberand prin spatiul rationamentelor, mi s-au anulat toate derivatele partiale si gradientul nul mi-a confirmat ca am ajuns in starea de prostie extrema, acolo unde lenea are valoare maxima si efortul e minim. Revelatia prostiei personale o are orice om cu cap, sau orice balaur cu capete. In cazul balaurului, climaxul revelator se poate repeta, ceea ce ne face sa il invidiem pe dragalsul animalut. De ceva vreme ma intreb daca are rost sa-mi masor prostia sau o confirmare a prezentei acesteia trebuie sa-mi fie suficienta.. caci unde lene nu e, nimic nu e. Extrema zilei ar suna cam asa:

Prostia nu ar trebui sa fie un lux

Si, totusi, prostia este un lux. Trebuie sa te chinui, sa fierbi si sa te biciuesti cu lanturi de neuroni peste stratul cortical pana iti dau lacrimile si iti curg mucii. Atunci te poti numi fericit cu lacrimi in ochi. Si momentul revelatiei, capabil sa genereze o religie, se produce atunci cand te trezesti ca urli: “Ba, (inserati injuratura preferata, ca nu le stiu pe toate), da’ prost m-a mai facut mama..ma..ma.amamamaa!!!!”. E un moment dulce-amar care iti poate schimba viata, dar nu si ciorapii. Daca esti trist si in lumea ta ploua numai cu ace de “siringa” “infestate” cu “eidz”, atunci momentul revelatiei este greu de suportat. Imagineaza-ti ca intr-o zi alfi ca fratele tau siamez este homosexual.. si ca este si indragostit…

Sunt momente in viata care poarta in ele o semnificatie la fel de intensa cu constientizarea nulitatii individuale. De exemplu, nimic nu e mai pretios decat sa te trezesti ca un cunoscut gay iti spune: “esti un baiat dragut, dar stii, nu vreau sa stricam relatia, as prefera sa ramanem doar prieteni, nu poate fi mai mult intre noi..”.. sau, daca iti place sa te plimbi cu masina, nimic nu se poate compara cu ziua in care prietenul din Oltenia te plimba cu Dacia lui pregatita de carat porcii la piata in zi de “targ”.. si momentul suprem se consuma atunci cand, dupa ce il critici atat de subtil ca incepe sa se prinda, iti spune cu o privire malefica si un ranjet de sarpe cu talanga: “Da-te jos din masina mea, acum!”.. Atunci realizezi ca ti-ai pierdut demnitatea din doua motive: 1) ai acceptat sa mergi 5 kilometri cu “masina”,  in loc sa faci un bine mediului si 2) ai refuzat sa cobori din rabla prefacandu-te ca ai inteles amenintarea ca pe o gluma..

Ca sa nu mor de invidie, trebuie sa ma descarc.. nu stiu daca am mai scris despre cum ajung “mushteriii” pe acest blog care, fara nici o jena, contribuie la distrugerea relevantei rezultatelor furnizate de Google, alaturi de numeroase alte mizerii scrise pe bloguri sau forumuri. Iata, cand iti e lumea mai draga si vrei sa afli ceva relevant despre:

“mizantropie,  avatare am alergie la fraeri,  copil din flori,  abordarea mda,  cei face pe copii sa ajunga la droguri?”

..iti dai seama ca nu aici gasesti intrebarea la raspunsul tau..

Si cum Einstein a fost mai “dashtept” ca mine, raspunsul la “cei face pe copii sa ajunga la droguri?” este energia.. $$E=mc^2$$.. bineinteles, variante echivalente: vantul bun din pupa, Noua Dreapta si Homosexualii, Preafericitul Daniel, Scufita Rosie, “Convershii” – pentru cei care au cel putin 1 picior functional, coordonarea motrica..

Cat despre abordarea mda, pot spune ca nu este completa, spatiul solutiilor fiind puternic influentat de proprietatile materialelor.. Recomand pe aceasta cale abordarea: “nu merita, n-ai de ce!”

avatare am alergie la fraieri – Eminescu, Avatarii faraonului Tlà.. (sa fi fost vocea poetului care vorbeste cu avatarul sau Totenkopf Hamlet si isi deplange in fereastra clientului de messenger soarta crunta de a se scarpina pe globul ocular ori de cate ori vede un fraer). (fraer - element in stare pura, neoxidat, bine ascuns in scoarta cerebrala, bun conductor de prostie, masa atomica medie si talent scazut [fraier - acelasi element, dar ruginit]).. se pare ca elementul neoxidat produce alergii mai puternice..

mizantropie – nici sa nu te gandesti! Vrei sa te lase femeia, sa-ti toarne copiii mustar in ciorba, sa iti ma/nance cainele chilotii si pisica sa ingroape ceva in recycle bin!?

ADAUGIRE TARZIE:

nevinovat sinonim - o alta combinatie prin care Google crede ca-l lamureste pe bietul om.. ma rog, cum nu a gasit raspunsul, i-l dau acum: sinonimul pentru nevinovat este bazat.

---

M-am decis sa tot adaug noi elemente acestui post pana limita nesimtirii va fi atinsa (adica pana cand input box-ul nu va mai accepta continut).

 

• gandurile unui bolnav: nota 10 motorului de cautare, Google, care ameninta sa devina mai destept decat Big-Brother
• toboşarul satului: nu prea ma pricep la partea de percutie, dar promit ca voi invata sa delectez toata mahalaua cu ritmurile de shuffle-jazz agricol. Pentru tobosari ai satului va sfatuiesc sa vizitati un site de stiri de unde puteti afla tot ce se intampla in satul numit “the World”
• ce trebuie sa contina o conversatie: actiune, romantism si comedie! A se consulta filemle lui Sergiu Nicolescu (http://www.youtube.com/watch?v=uY0m-l5QrVk , http://www.youtube.com/watch?v=FDOcEfP7IBU , http://www.youtube.com/watch?v=yasp2oiDDN4 , etc..)
• mecanism de sabotare: viata
• avatare cu inorogi La cererea tinerilor, voi pune si asa ceva in curand. Acum sunt mai lamurit de ce am succes mai mare decat al lui Johnny Depp+Ville Vallo+Orlando Bloom sau cum i-o chema p-astia.. in randul fetitelor dezamagite de imaturitatea baietasilor de varsta lor care nu vor decat sa-si dea calutul la apa si sa se joace de-a inorogii sau bovinele furioase in WoW. Aviz: nu sunt artistul pe care il cautati, cred ca si un vibrator are mai mult talent decat mine.. deci tzeapa fah
• de ce plang cainii: prea multa ceapa in shaorma. Pe vremea mea, cainii fericiti mancau pisici, nu Chappie, da’, in fine.
• mizantropie?: aaa.. asta e cu subinteles. Se pare ca cineva e chinuit si vrea sa-si spulbere dubiile.
• ma facut mama fraier si am dat cu bani in air. Mi-e lene. Daca eram snob, aruncam din spuza gandirii mele speciale o ironie atat de fina ca hartia Zewa ar fi parut sarma ghimpata. Daca eram cocalar, scriam ceva la misto, eventual mai “la smecherie” decat asta. Dar asa.. mi-e lene. Sau scarba. Sau un rahat. Nu sunt singurul, dar sunt si eu.
• avatare cu copii care se pupa Copii, da.. unii au fantezii cu femei care isi inspecteaza dantura cu limba, dar copii? Mai multa discretie, tovarasi pedofili, mai multa discretie! Va veni si ziua noastra! Si vom avea avatare cu copii care se pupa.
• trecutul distruge viitorul – parca era invers, nu?
• blog cum devenit curva – asta cere un post separat
• ura agonizanta – stiu, si pe mine ma doare.. cred ca e innorat afara si am probleme cu operatia de extirpare a glanderi urii
• atunci cand veninul se scurge incet in privire – azui, domnisoara, de cand e veninul vascos? Pe tine nu te-a scuipat nici o cobra in ochi. Lasa-ma sa ghicesc, te-a batut cocalarul si acum i-ai pune o naparca in chilotei, nu?
• tavalire in regret hmm.. nu chiar, in cacat, mai degraba
• urlet – dar daca vorbim noi cu calm si coerenta ce-are? Vorba aia: “care-a dat linistea asa tare!?”
• ballad you are something special – in La minor.. cantata la nunti si cumetrii. Cine vrea varianta industrial-surf-blues.. sa astepte.
• scarba de viata – pe bune!?

scarba de viata, caut femei ce face porno, nevoia de eroi, antiblog, fantezii cu o alta femeie

• caut femei ce face porno – si eu caut, dar nu pe Google. Ce face porno? Porno face urat, copii, la culcare!
• fantezii cu o alta femeie – cu o alta femeie!? Oau! Asta este si visul meu! Cu o alta femeie! Oaaaau… nu credeam ca se poate! Sa inteleg ca majoritatea au fantezii cu aceeasi femeie, deci curva universala? Sau e vorba de limitarea unora care sunt obsedati/e de o aceeasi femeie. Recomand: Ana&Liza sau MariaYJuana.

Taranu’

Avertisment: randurile urmatoare au un continutde o calitate indoielnica, deci va rog sa nu le cititi daca aveti ceva mai bun de facut.

Taranul? Nu acela prost de la tara, ci elementul de mahala, crescut intr-un mediu defavorabil, acel om care a invatat felul personal de a fi din diferite izvoare istorice: parinti, vecini, cartier/mahala, televizor, etc. Istoric i s-a spus: taran, gospodar, cocalar, etc. Avem in fata aceeasi categorie estetica, dar cu manifestari in diferite epoci, fiind, totusi, vorba de o clasa sociala puternic legata de “trend”.

De la prostul gust vestimentar, uneori chiar usturator de penibil pana la manierele de vier crescut in propriul sau rahat, de la limbajul lipsit de nuanta, presarat cu mesaje monotone pe teme iterate insistent, pana la gustul estetic format prin asamblarea fara succes a elementelor percepute din mediul in care s-a invartit. Acesta este scheletul spiritual al fiecarui taran. Carnea spirituala este putreda.

Taranul va sti intotdeauna sa critice, sa-si bata joc pentru ca el este ca un fel de Dumnezeu. De fapt, taranul, cand este “cultivat”, este ateu. Renunta la zgarda cu Iisus atarnat la gat si prinde ifose de balegar. E momentul in care taranul poate sa il considere pe dumnezeu ca fiind norocos ca se afla in acelasi univers cu el. Este o problema existentiala. Taranul are cheia succesului.. si, mai presus de toate, se afla pe drumul catre succes. Pentru ca poate sa rada in nas concurentei in orice moment. Pentru ca este atat de important incat trebuie sa-si rezerve timp pentru a arunca cu noroi in toti cei pe care i-a cunoscut. El este perfect si nu trebuie sa auda nimic altceva decat sunetul vantului care-i sopteste ca e atat de frumos si desptet, desavarsit!, incat nu este explicabil de ce s-a mai nascut.

Vreti sa stiti cum arata acesti tarani? Nimic mai simplu, cautati un snob din Oltenia. Toti acestia sunt exemplare bune, mai ales daca au parvenit cumva.

Ar mai fi de mentionat ca ceea ce face taranul este de importanta cosmica. Binele pe care il vede el trebuie sa-i asigure ovatii din partea nemuritorilor care au sansa sa imparta acelasi aer cu el.

Iata ce se poate intampla cand crezi in cacatul tau mai tare decat preafericitul in ceata de ingeri si gangsteri ceresti.

Pentru orice alte detalii, sunt sigur ca numeroasele resurse oferite de google atunci cand cautati cuvinte din setul: “taran”,”gospodar”,”snob”,”cocalar”,”trendy”,etc. vor fi suficiente pentru a avea parte de un spectacol pe cinste.

Ce ne-am face fara ei, cei nascuti pentru a fi nesimtiti?! Ce facem noi, acei cativa fraieri cazuti prematur din caruta care s-a rasturnat la Caracal?! Ce facem noi, chiar daca am constientizat deja ca probleme de genul: “ce consecinta au actiunile mele in ceea ce-i priveste pe cei de care ma apropii?”, “oare m-am purtat decent?”, “oare am dezamagit si pe altcineva decat pe mine?” sunt doar mici subtilitati, jocuri de lumini pe care mintea le pune in scena. Cand nu-ti pui problema efectelor actiunilor tale asupra acelora de care esti, macar oficial, interesat, atunci automat esecul nu exista. Deci taranul e indreptatit sa se creada superior divinitatii. Pentru ca, ca si esecul, succesul este un concept de doi bani, aflat doar in mintea muritorilor. Numai criza existentiala majora, augmentata de nesimtire, va reusi sa transforme succesul personal intr-o ploaie cu fecale cat se poate de reala.

Ce nu mi-a fost mie clar de am scris cacatul asta: “taica, daca taranul este suprema categorie existentiala, de ce mai are nevoie sa se manifeste, de ce mai cauta apreciere ca orice artist comunitar sau cercetator de maidan – fiinte infinit inferioare?”.

Zeii si Eroii

Intrebare esentiala: care este “greseala” celor care descopera sau invata ceva nou? Noul, ca o categorie abstracta ale carei umbre se revarsa peste umanitate de unde sunt, mai departe, focalizate in indivizi. O descriere vulgara a “noului” nu este scopul meu de astazi. Raspunsul, insa, la intrebarea din acest paragraf ar putea fi urmatorul: oamenii tind sa caute si sa eleveze modele descriptive pe baza observatiilor asupra noului. Intuitia spune omului ca “noul” trebuie sa fie, prin excelenta, mai bun, altfel nu merita atentie.
Ca orice om dintre cei postulati anterior, eu, cel care a scris aceste cuvinte, asamblez modele plauzibile pentru ceea ce nu-mi pot explica si, cu cat tind sa cred ca modelul aproximeaza mai bine “adevarul”, cu atat e mai greu sa cred ca arta mai poate salva ceva. S-ar putea ca focul artei sa rezide in zacamantul imposibil de descoperit, ceea ce ar fi un sens pentru zbaterile istoriei filozofiei.
Si daca arta ar fi rugaciunea suprema a sufletului nostru la portile extazului, de ce ar trebui sa refuzam entuziasmul minerilor “adevarului”? De ce sa fim sceptici? De ce sa nu zambim si sa fim si ingineri totodata?
Oamenii, sisteme dinamice foarte complicate, capabile de autoreglare, au nevoie de descoperiri pentru a se dresa intru a deveni “altceva”. De obicei, directia in care omenirea vrea sa evolueze este “spre mai bine”. Din cauza complexitatii sistemului, metodele noastre, inca intuitive, deci destul de ineficiente pe scara globala, nu ne vor ajuta sa obtinem postura unui macro-organism dresat, cel putin nu intr-o ipostaza stabila. Vor fi mereu razboaie, dereglari socio-dinamice si economice care ne vor arunca undeva departe de noi insine incat vom avea o panorama a haosului in care ne invartim. Numai ca nu este vorba de un cerc vicios, ci de forme mult mai complicate, torsionate si neorientabile pe care mintea nu le percepe si le inlocuieste cu modele grosolane din dorinta morbida de a avea certitudinea ca, inca, mai putem sa ne controlam.
Probabil ca asa este. Ierarhia determina intotdeauna o scala eficiente pentru masurarea performantelor individuale – adaptabilitatea fiind aici un cuvant cheie. In aceasta ierarhie vor exista invatatori-antrenori si elevi. Ca dresajul unui catel in parc. Aici se afla sistemele dinamice vii, complexe. Cum oamenii, macar ipotetic, din cauza viziunii egocentrice de masa, se situeaza in varful piramidei, nu vor avea de unde sa preia feedback-ul atat de important procesului de evolutie-adaptare. Fiind nevoie de modele, de legi care sa forteze indivizii inspre niste tipare deja conturate de-alungul secolelor, oamenii determina sau, mai bine zis, impun invatatori artificiali, arbitri.
Aici povestea ar trebui sa devina un pic mai familiara. Sa ne gandim la inerenta conceptului de deitate. Pe masura ce noi, oamenii, am evoluat, modelul zeilor s-a schimbat, nu cu mult. Rolul lor a fost de a ne asigura ca ceea ce facem este invatare supravegheata. Si, pentru a ne automotiva, am postulat niste recompense spirituale, destul de variate, ce-i drept, in functie de religia discutata. Recompensele sunt menite sa stimuleze anumite comportamente, mai ales acolo unde notiune de bun-simt nu poate fi asimilata. Impotriva bunului simt va lupta intodeauna egocentrismul, interesul peronal care, prin efemeritatea indivizilor, nu poate fi nici macar o justificare logica a modului de viata atat de comun. Morala lupta impotriva naturii, etica este, asanata de orice valenta artistica, un medicament artificial impotriva sangelui naturii. Etica este cea care coaguleaza sangele in vasele din organele raului, in definitiv, cele mai puternice din umbra spirituala a indivizilor.
Cum recompensa nu prezinta proprietatea de suficienta, sistemele isi pot construi mecanisme de penalizare a conduitei.
De aici pana la modelul clasic al Dumnezeului vindicativ si interventionist nu mai este nici un pas. Incercand sa te apropii de acest model al Invatatorului personal, constati ca e cu atat mai departe, mai inaccesibil si solitar. Omenirea are nevoie de o birocratie cumplita cand vine vorba de acest sistem de invatare prin recompensare sau penalizare. Pentru zei lucreaza semizei, titani, ingeri, sfinti, pretoi, calugari, etc. Hotararea de a potoli permanent setea de a vedea mecanismul din spatele ceasului invizibil a convins cateva generatii ca ar fi bine sa admita cumva similitudini intre acel mecansim si propriul mecanism de manifestare. Daca Dumnezeu a fost creat dupa chipul si asemanarea noastra nu e o intrebare pe care trebuie sa o adresezi unui gardian al spiritualitati traditionale. Ca orice entitate constienta de pericolul analizei haosului, acest mesager gratuit al zeilor va reactiona din orgoliu, in primul rand. Si reactia va fi intotdeauna negativa, polarizata de valoarea punitiva a conceptului de forta atotputernica.
Acesta poate fi un moment bun in care metamorfoza zeu-erou se poate produce. Reteaua neuronala, constienta pana si de nivelul cuantic al problemei existentei, a fost restructurata dupa aparitia primului erou sau, macar, a conceptului de erou. De ce? Simplu: eroul este exceptia obisnuita de la obisnuit. Apropierea este promisiunea romantica ce injecteaza hormonii recompensei in sangele spiritual. Eroul – fiu al fricii si al nebuniei – produs secundar al unei traume orbitoare dar efemere. Si, pentru ca nevoia de a urmari un model este imanenta, fabricam eroi precum am fabricat si zei. Setea de emotii puternice, vulnerabilitatea in fata disperarii si a fricii au aruncat umanitatea inca din leagan in fata portilor zeilor si ale eroilor. Ce a fost mai intai, lumina sau frica de intuneric? Cine a deschis usa? Usa a fost deschisa in noi.

De ce ne dorim sa stim, dar ne protejam cu persistenta semnalul divin? Recompensa vine din arta. Arta? Adica setea de a plange prin toti porii idei si trairi? Daca trairile are evolua ca si cei in care iau nastere, problema existentei lui Dumnezeu ar avea sens si altundeva decat in cadrul discutiilor religioase.

Daca te-ai intrebat vreodata daca exista Dumnezeu, trebuia sa fi descoperit ca problema asta nu are sens. Nu suntem construiti sa ne scufundam in toate directiile fara a ne frange sufletul. Dar, mijlocul facil prin care ne construim o carapace foarte rigida este acela de a urzi religii, promisiuni, recompense si multumiri golite de trairea artistica. Pentru ca mai mult nu putem intelege. Putem, in absenta zeilor, sa ridicam statui unor oameni viciati, invalizi spiritual, dar care au avut macar o stralucire efemera – o fantasma care sa cante imaginatiei peisaje si scene din viitor atunci cand trecutul pateaza cu funingine disperarea din prezent. Suntem insetati dupa eroi, ii maceram si transam pentru a-i servi in iarna sufletelor. Deci evoluam odata cu povestile noastre, odata cu promisiunile si dezamagirile structurale.

Ca o incheiere a multor ganduri care sunt nefolositoare din perspectiva semnalului de corectare a manifestarii fiintelor noastre, voi folosi o fraza simpla, ca o convectie mizerabila de frustrari si idealuri dezertate:

Dumnezeu exista, iar lumea asta este dovada ca a uitat sa traga apa..

Cum sa fii curva – ghid de buzunar – editio princeps

Datorita numeroaselor cereri subliminale, discrete si subtile, voi dezvalui aici secrete mari, recuperate de la o civilizatie extraterestra care a disparut de mult. De ce? Din cauza curvelor, bineinteles. Acum, fetelor, mana pe pix si hartie. Da, e neaparat necesar sa fiti puternic alfabetizate, cel putin o diploma de studii superioare, altfel nu aveti sanse sa deveniti “the ultimate whore”.
Cineva zicea, ca replica la clasica vorba “Toate femeile ie curve”: “nu judeca asa! Nu tot ce poarta fusta poate fi curva! Trebuie si talent pentru asta!”. Si avea dreptate.
Ceea ce voi scrie aici nu reflecta opinia mea, ci este o creatie inglobata intr-un univers de fictiune. Orice asemanare cu situatii sau persoane reale este un simplu stereotip.

Cum spuneam acum cateva luni bune, curva e cea mai buna prietena a omului. Perfect adaptata la conditiile de viata, curva stie ce sa caute si, mai presus, evita orice complicatii preferand intotdeauna sa fundamenteze realitatea. Neajunsul principal e ca majoritatea curvelor sunt femei. Si femeile sunt recunoscute ca fiind “sensibile”, adica capabile sa urineze pe ochi ori de cate ori nu le convine ceva. Este foarte probabil ca vezica lor spirituala sa fie foarte mica, deci nu pot acumula trairi si, drept urmare, profunzimea lor este a unei balti superficiale in care s-au tavalit doi boi de rasa: aceeasi adancime si continut. Daca o femeie nu se machiaza cu o paleta stridenta de emotii, se spune ca si-a pierdut feminitatea. Bine, mai sunt si femeile misterioase, care nu pun la bataia intreg spectrul de reactii teatrale, insa astea nu sunt interesante pentru ca sunt ca niste barbati castrati.

Dar cum trebuie sa arate curva “no. 1″? In primul rand, trebuie sa fie misterioasa incat sa-i incite pe fraieri. Apoi trebuie sa fie foarte bine pregatita incat sa aiba ce discuta cu prostul oricat de mult este nevoie. Ar fi bine sa aiba si experienta in domenii putin accesibile: box thailandez, folclor suedez, vinuri frantuzesti, greaca veche, neuroinformatica, pian, vioara si harpa.. Nu ar strica sa aiba si gusturi in alegerea vestimentatiei sau a cosmeticelor. De obicei, astea sunt chestiuni de baza si presupunem ca toate conditiile rudimentare sunt indeplinite. Odata ce curva a pus laba pe un fraier care poate sa-i ofere ceva, de preferinta ceva legat de realitate: siguranta, incredere si servicii bancare. Intr-un cuvant, fraierul trebuie sa fie propriul paznic al bancii personale. Nu am chef sa detaliez paragraful asta pentru ca as intra deja in dimensiunile unui tratat.

Ce nu ar trebui sa faca o curva? O greseala clasica e aceea ca multe curve nu stiu cat de mult sa intinda coarda. De fapt, asta se trage de la femei. Numeroase femei se lacomesc cand vine vorba de statutul lor de pradatoare. Nu stiu cand sa se opreasca. Odata ce au agatat un fraieri, chiar si cu minim de efort, simt nevoia sa fie tratate precum Cleopatra de un batalion de Cezari disperati. Si cum fraierul e si greu de cap.. interesul fatalaului pentru “prima donna” poate creste datorita misterului si ermetismului, ambele duse la extreme de catre femeia in cauza. Numai ca aici o curva responsabila stie sa se opreasca. A-i da cu flit fraierului poate fi un proces periculos, ca trecerea brusca intr-o alta stare de agregare. Adica boul poate sa se sature de primit semnale ca de la o pianina mecanica in mijlocul unei ierni atomice. Atunci totul devine periculos pentru ca acel potential fraier este pierdut. Nu de putine ori se va gasi o terta persoana care sa il manipuleze mai eficient pe client. Atunci se petrece ceva fenomenal. Aproape toate femeile se comporta identic in situatia asta: imediat ce fraierul e acceptat de catre o alta curva care stie sa-l exploateze, dama care l-a pierdut va deveni brusc interesata de el. De ce? Simplu! Inainte nu avea garantia ca o merita. Fraierul trebuia sa-i demonstreze ei ca merita sa-i ofere datele contului din banca. Plus ca jocul asta, in care femeia este constienta ca toate gandurile idiotului in cauza erau focalizate asupra ei, este unul care o incita la culme pe individa. Dar vai, odata ce cretinul este agatat de o rivala, prada devine brusc mai gustoasa. Ceva natural, specific animalelor: toti cainii cred ca osul ros de catel este mai gustos decat ciolanul din fata botului. Si ce e rau aici? Pai curva pierde o prada valoroasa.

O curva inteligenta va accepta infrangerea si nu va porni o odisee de recuperare a produsului care a prins picioare si a plecat.

O alta regula de care nu prea se tine e cont e urmatoarea: nu agata orice, doar ca sa testezi daca mai poti! Risti sa pari disperata si sa pierzi pestele cel mare. Multe femei nu pot rezista presiunii nici 2 luni si accepta sa gaseasca o alta sursa de consolare. De ce? Dracu’ a mai auzit de femeie care sa inteleaga ce e aia singuratate benefica sau sa nu se teama de singuratate.. stiti cum sta treaba: “mami, mami.. dar eu o sa mor!?.. si.. o sa mor singura?!”. DA! Femeia nu vrea sa moara singura! Mare dezavantaj. Sau nu. Sigur se va gasi un barbat adevarat care sa o struneasca pe domnisoara focoasa care, de cele mai multe ori, nu a fost educata la Sorbona ci la Facultatea Libera si Interculturala din Caracal. Ce se poate observa e ca, desi acest fapt este negat cu vehementa, femeile apreciaza violenta conjugala. Se simt in siguranta cand sunt puse la respect de malacul beat care le arde o palma peste maxilar de vad mai multe stele decat a detectat Hubble vreodata. O dovada incontestabila de barbatie – daca nu esti in stare sa-ti bati femeia, nu esti in stare sa creezi o legatura trainica in cuplu!

Deci, daca vrei sa fii curva, retine: trebuie sa ai sange rece, sa-ti fierbi victima fara sa se evapore si sa-ti controlezi pefect teama. Asa vei castiga cu siguranta.. pentru ca.. tu esti construita sa inoti prin realitate!