Se va termina

Am inceput sa scriu pe acest “blog” acum .. 3 ani. Imi aduc aminte ca atunci aveam alte viziuni asupra lumii. Stiam ca mai am niste vise, ma frustra faptul ca nu le pot indeplini.. Erau mii de vise, iar pe masura ce timpul trecea, mureau, unul cate unul! Stiam ca fara vise nu prea poti trai, deci ma transformam intr-o fantoma. Ma irita si acum non-sensul lumii, usurinta socanta de care dau dovada semenii mei cand fac afirmatii abstracte.
Ce-am reusit cu acest blog a fost exact.. mai nimic. Am pierdut. Oameni. Idei. Vise. As putea sa continuu sa scriu, dar nu am de ce. Probabil imi voi relua romanul pe care il incepusem in 2006. Ah.. 2006. Toamna. Sau nu.. Cred ca situatia mea a inceput sa fie frumoasa in contextul unor cosmaruri si prin 2005. Toamna. Ploaie de noiembrie.. inceput de decembrie. Cenusiu.
Am trecut prin tot felul de stari, de situatii si.. nimic nu s-a schimbat. Decat anii. Traiesc, in continuare, ca si mai inainte. Intrebarea mea, a omului fara prezent, este aceeasi: cum poti muri daca nu ai trait? Cum e sa visezi mereu ca esti prizonier in mintea unui sinucigas care e pe cale sa-si zboare creierii. Ar fi cam dureros sa asisti la spargerea stratului amintirilor sale, chiar daca sunt negre si suficient de masive cat sa ocupe un ocean de neliniste. Dar.. explozia de dinaintea mortii este, cu adevarat, maiestuoasa. Atunci cand este sfaramat de glont, craniul scoate niste zgomote de spargere violenta, zgomote pe care le auzi: “unde se va duce viata mea? unde se vor duce amintirile?”. Acesta este sinucigasul ce traieste in trecut.
Spuneam.. cu ceva timp inainte de a mi se intampla chiar mie, ca ma tem sa nu fie prea tarziu, ma tem ca oamenii fara trecut nu pot avea viitor. Spuneam ca cei cu un trecut nu primesc garantia unui viitor, dar trecutul este necesar. Eu l-am sacrificat crezand in lucruri frumoase. A continuat sa ploua in cap ca si cum purtam peste creier o galeata fara fund. Coiful meu de cavaler ar dubioasei figuri. O iluzie scapata de la spitalul de nebuni.
Da.. viitorul frumos pentru care unii oameni traiesc le poate da o palma rece, ca un ultim atac prin sarma ghimpata a frustrarilor personale.
Nu poti totul de unul singur. Trebuie sa fii impins din spate cu baioneta, nu?
Cred ca voi spune mereu: “inca mai am nevoie de..”. Dar nu va fi apa. De fapt, acum inteleg ca nu am fost departe cand am folosti conceptul de fantoma pentru a descrie niste stari. Unor oameni.. uneori.. le este sete. Victimile Hiroshimei, cei care au murit in cateva zile, mergeau descumpaniti, arsi, cerand apa. Pe buzele lor ardea setea. In lume sunt multe astfel de fantome vii. Oameni care se lupta cu tot felul de dorinte, resimt o sete ce le macina demnitatea. Este normal. Suntem animale, deci ne este sete. Doar nu o sa negam faptul ca e natural sa fii victima chimiei si a reactiilor sale complicate.
Si in toti acesti ani.. nu am avut puterea sa spun niste lucruri. De fapt, cred ca de ani buni nu le-am spus. 2005? Nu am vrut sa confund un cosmar frumos cu realitatea. Cosmarul ce te salva din monotonia realitatii.
Am crezut ca iesisem din desert. Dar setea intetita si lipsa de apa.. erau medicamentele contra iluziei, cele care imi spuneau ca Fata Morgana este doar frumusetea orizontului pe care mi-e dat sa nu-l pot atinge.

In desert nu e neaparat soare. In cel mai crunt desert este, de fapt, foarte frig si e noapte. Si, poate, din cand in cand.. ploua. Peste amintiri. Ploua.. ca in zilele de alta data.

In mare, poate, nu am scris decat blogul frustrarii. Frustrarea de a nu putea trai ceea ce imi doresc atat de mult. Frustrarea de a fi acuzat ca imi doresc sa traiesc ceea ce o minte frivola simte nevoia sa anime in forme placide. Necesitatea este dorinta corpului uman. Dar, de exemplu, nu ai nevoie sa canti la vioara. Dar daca nu te duci la WC doua luni, sigur esti mort. Oamenii se duc des la WC. Deci nu mor. Dar.. mintea?
Si cate alte nevoie nu mai are sufletul… sau inchegarea haotica de reactii chimice din care reies momentele perceptibile ca frumoase.

Nu o sa mai scriu. Este deja un blog prea personal, prea neimportant, prea incapabil, ca si creatorul.
In incheiere.. amintiri:

Schlager

Nici macar suficient. Asta iti demonstreaza viata de atatea ori.  Ce respiri sunt ganduri din tara nimanui..

Apoi, ca sa fie treaba treaba, poti sa te faci de ras fara rusine… nu stiu cum vine asta, dar dovada urat “mirositoare” exista deja:

Despre nimic

Voiam sa scriu despre singuratate, dar e acelasi lucru.

Cum pot sa scriu despre viata pe patul de moarte? E aberant, da!, sa caut scuze in soarta umanitatii.. E mai drept sa cercetez destine individuale.. pentru a ma indeparta de al meu, pentru a-mi gasi zgaibe pentru ranile cauzate de insuficienta mea. Un peste pe uscat poate sa descrie mai bine decat mine lumea asta. Eu nu am dreptul.. merg si traiesc, indiferent cat de mare ar fi setea de a zbura. Toti ne taram pana la moarte, dar mie nu-mi pasa de ceilalti. Aici vine “dumnezeu” si ma pedepseste. Logica de bandit in regatul viermilor.

Sunt deci exist. Minciuna doare atunci cand e arata cu degetul, adica in copilarie. Inveti gustul durerii, nu te nasti cu el. Tara a educatiei oricarui om, prosti cei sensibili.

Iti irita sufletul

Daca vrei sa incerci un cocktail nociv de senzatii anxioase, atunci te gandesti la soarta universului, la frustrarile tale, la tot ce ai fi vrut sa realizezi, la tot ce a fost frumos si nu mai este. Pentru ca asta nu e suficient, cauti sa asculti simultan toate melodiile care iti trezesc amintiri dureroase. Daca nu ai atatea difuzoare, plantezi casti in pamantul proaspat si astepti pana vine toamna. Din copacii rasariti peste ani se vor auzi toate vocile si sunetele care iti alimenteaza anxietatea.

Te temi ca mori, ca nu esti singura fiinta, ca esti singura fiinta, ca poate esti singura fiinta, ca poate ai fost singura fiinta, ca vei fi singura fiinta, ca nu esti decat singura fiinta.. E momentul sa uiti toate instrumentele de tortura.. in tine zace potentialul distrugerii firii.. pentru ca universul ce nu mai e in stare sa fie perceput dispare.

Asa ca.. intreb eu universul: La ce bun sa permiti existenta unor fiinte pe care sa le torturezi cu tentatii frivole, transformandu-le in ignoranti.. sau de ce sa permiti existenta celorlaltora, a acelor indivizi care nu pot sa isi mai deschida receptorii de atata scarba. Nu esti constient ca daca nu esti perceput, nu existi? Poate in asta consta toata frumusetea.. in a exista fara a fi cunoscut.

Rezulta ca avem de ales: fericirea sau nebunia. Intre ele nu exista mare lucru.

Imi lipseste ceva din suflet. Ma apasa si arde o absenta nimicitoare.. ABSENTA PREZENTULUI din viata mea.

Nebunie

Psihiatrul devine, de multe ori, complice al haosului din cap. Nebunia e poate singura boala majora in care bolnavul e nevoit sa asimileze formatiunea daunatoare. Cancer al gandirii si al sufletului, tesut imaginar ce trebuie dizolvat, consumat cu nervozitate de victima. Un mare rahat ce trebuie reasimilat, in nici un caz expulzat. Ca psihiatru, aproape ca esti dator a indesa cu barosul vorbelor si pipeta chimicalelor tesutul bolnav printre celulele sanatoase pana rebelii care zgarie gandirea invata sa se comporte precum niste oi constranse de o haita de ciobanesti furiosi.

Nebunia e ca o partida de tenis desfasurata prin dilatarea pupilelor. Tensiunea e de partea ambilor indivizi. Psihiatrul e dator sa fie arbitru, sa decida unde e tusa. Singurul joc in care tusa se misca, iar nu mingea.

Batai

Voiam sa intitulez acest post “Viata”. Dar mi-am dat seama ca au mai facut-o altii. Am mai facut-o eu.

Azi a nins. In suflet a nins cu cacat. A nins puternic si-a fost frig. Inca un tren, apoi altul, si altul. Si a nins. Cacat inghetat si alb, dulce ca zaharul vanilinat pus pe coliva.

Viata: batai de inima, batai la fund, batai in usa, batai in curtea scolii, batai de joc, batai spre undeva, batai de pusca, batai de idei, batai de aripi, batai de soarta, batai de toba.

Viata ca neimplinirea mortii imi demonstreaza zilnic ca si moartea poate fi traita ca o continuare a linistii dinaintea nasterii.

Cand va veni primavara, cacatul se va topi si va incepe sa curga printre flori ca un mal urat mirositor. Dar cacatul ingrasa pamantul, e ecologic si freziile vor avea grija sa-l manance si apoi sa duhneasca a parfum de fericire.

Batai de ceas. Ca atunci cand inima i-a fost luata si bagata in masina de tocat carne. Clovnul a cautat apoi in latrina bulgarele de fecale, a modelat din el o inima si si-a pus-o la loc. Cacat tocat, folosit de scriitori ca cerneala odinioara. Daca gandirea nu ar durea.. Cei ce se nasc consolati de moarte, pier prin a-si pierde increderea in aceasta.

Mult cacat. Curge in valuri. Intra pe nas ca un vierme si se cuibareste printre capilare. Te despoaie de simturi si te macereaza in propriul suflet, ca pe un peste stricat pus la marinat.

Astazi dispozitivele de analizare a emotiilor au indicat adevarul: zero. Robotii nu simt. Dar cacatul simte.

Cand voi vedea primul robot care se caca, voi putea sa accept ca omul a creat inteligenta adevarata. Nu puterea de a alege liber ne deosebeste de roboti, ci cacatul. Exact! Cacatul. Cat simti repulsia fata de el, fata de produsul propriului corp. Aceasta este gandirea, dar raportata la suflet. Un cacat al sufletului. Ideile sunt ambrozia, gandirea e restul procesului digestiv. Concluziile sunt moartea.

Batai.. batai..

Nu va mai bate nimeni la usa ei. Pentru ca nici luna nu o suporta. Asta e gandirea.. o epava insingurata si imputita pe marginea unei mari a nimicului.

Ne place cacatul, asa ca vom gandi! Mult si prost! Prost, da’ mult!

Sa ninga, sa vina trenurile, sa miroase a rahat si a morti.. dar sa nu mai bata inima! Sa nu mai bata!

Insemnari..

Din caietul lui A., o pagina rupta, mototolita si gasita de curand:
“Lumanarea rade de mine aruncand umbre pe zid. Umbrele-s monstri ce curaju-mi ucid si-mi fac sangele sa inroseasca in loc.
Culorile intrate in coma au parasit lumina si raze tavalite prin noroi se sting.

Timpul vindeca ranile, dar timpului cine ii vindeca ranile?
Ceasul a obosit si zace-ntr-un colt.. pe el nu scria “rezistent la visuri”.
Femeia visurilor mele a coborat din visuri pentru a le distruge. Iar iubirea nu a fost niciodata decat o strada cu sens unic
si atat.
Un caine vagabond s-a oprit sa-si marcheze teritoriul intr-o gradina cu trandafiri. Acel caine a grabit viitorul omorand niste
banale flori. In cimitir, mortii asculta blues si scot vise blocate in inimi de ceas.”
24 februarie, 1996

Azi (titlu irelevant)

Azi este intotdeauna cuvantul preferat al celor certati cu timpul. Dar in scris, niciodata exprimat pe cale verbala. Totul s-ar fi putut intampla azi. Atat de permisiv si de lung poate fi acest timp definit de cuvantul “astazi”. Nu stii niciodata cand, stii ca e un fel de eternitate comprimata, adusa in prezent, accesibila, innamolita si incetosata. Azi.

Azi as fi putut sa ma intorc de la serviciu si sa ma uit cum ninge. Dar nu ninge, incepe sa ploua doar. Imi dau seama pentru ca felinarul surprinde intr-o lumina foarte anemica si portocalie stropii. Totul e un portocaliu afectat de intuneric. Zidul e negru, brun sau portocaliu. Nimic nu e clar. La fel cum nici ce zi e “azi”. Din coltul de sus al casei se desprind niste blocuri muzicale gata sa pocneasca in cap pe cel care ar trece pe-acolo. Poate ca in casa asta a fost zidit un pian, nu o femeie cum viseaza romanii prin mituri. Si acel acord strident.. fa.. do bemol..  re.. la bemol… se sparge ca un turture de asfalt, notele individuale pur si simplu risipindu-se radial in jur. Fa se ridica insa si se transforma intr-un personaj cu palton si palarie. Si pleaca asa prin ploaie, ratacind pe strada prost luminata. In jur numai oameni grabiti pe aleile si strazile din oras. Ploua peste ei ca atunci cand un copil lipsit de talent varsa prea mult negru peste celelalte culori si dizolva cu picaturile deja atinse de funingine si restul contururilor. Fa se plimba neauzit, nevazut, aproape ca are loc printre trupurile plouate si ingrijorate. Fa nu are nici o grija, trece printre oameni ca si cum aleile ar fi pustii. Fa are puterea de a aduce in eternitatea unei alte zile intitulate “azi” imagini cu strazile pustii. Doar asa are loc. Poate faptul ca poarta palarie e suficient sa nu fie recunoscut. Pana la urma, cine da atentie unei singure note.. poate fi produsa de motorul unui autobuz, nicidecum de o coarda de pian. Diferenta consta in timbru. As vrea sa il urmaresc pe FA, sa stiu unde se duce, daca se duce undeva, unde este acasa pentru el, cine  il asteapta..

Ploua intr-adevar. E frig, intuneric. Fa este un sunet, se poate pierde in zgomotul ploii. Eu trebuie sa intru in casa. Poate ca azi nu va mai fi la fel ca ieri.

Vorbe fără însemnătate: îngeri

Capitolul pe care il citesc este intitulat simplu: “Ingerii”. Nu stiu ce poate fi angelic. Mainile imi ingheata de nerabdare. Cateva crampeie de muzica de jazz se aud si calmeaza gandurile. Gandurile au tendinta sa fuga rapid prin sarmele de telegraf si sa se opreasca iar ca niste caini chinuiti de stapan asupra unei halci de carne in putrefactie pe care au ingropat-o intr-o tara indepartata. Am ratat trenul in ultima clipa si acum il astept pe urmatorul. Timp din viata mea.. Daca vin acasa, sigur o gasesc iarasi ghemuita intr-un colt intunecat, cu mainile in par, spoindu-si umbra pe perete de cate ori cele doua lumanari imaginare din mintea mea sunt deranjate de vant. Viata mea.. asezata timid intr-un colt, pe podea.. nu ma mai priveste in ochi. Nu o mai recunosc. Am crezut ca e simplu sa arunci aceasta marioneta de otel sub rotile trenului, s-o faci una cu pamantul.. dar cine ar fi crezut ca ea insasi va rezista din toate incheieturile si va rasturna masina infernala de pe sine?

Cand un fruct se strica, de obicei samburele supravietuieste. Numai ca acest sambure este stricat, voalat de sentimente obscure si macinat de cancer adus de te miri ce fluture ratacit prin stomacul vreunui macelar.

Gandurile sunt adunate de o mana invizibila de parca o lupa ar strange un buchet de raze de lumina. Acum sunt picaturi de intuneric si de neputinta, de melancolie si disperare. Concentrate intr-un punct, gandurile incep sa se scurga prin venele victimei, printre calcule, ecuatii, schite, clape de pian, coarde de chitara, bujii, saibe, piulite, ace de pescuit, ace de cusut, ace de siguranta, ace de seringa, ace de brad.. si acele amintiri despre sclipiri colorate, metale mangaiate de electroni ascultatori. Totul la 5 Volti, nu mai mult.

Nu stiu ce s-a intamplat. Sunt in gara. Incepe sa planga afara. Sau poate doar franele de tren. Si.. ce-i face pe oameni sa fie atat de diferiti de ingeri? Nu sunt deloc diferiti. Toata viata ii cautam, creem profetii si nu suntem in stare sa-i vedem. Ingerii sunt animale anodine, cu penajul de mult scuturat. Ingerii transpira si put ingrozitor, ingerii mananca de la fast-food si nu mai incap pe usa, ingerii vandalizeaza logica. Intr-un cuvant, ingerii sunt peste tot. De pilda, am impresia ca ingerii sunt deasupra, tocmai se piaptana.. asta nu e ninsoare, e matreata de inger.

Si ingerii sunt cei mai in masura sa ne educe copiii. In numele iubirii, ingerii ii vor viola pe micuti. Pentru ca ei vin de sus, de acolo unde visele zboara mai libere decat gandirea.

Si ma gandesc ce le-as putea opune ingerilor.. Ce? Demoni? Adica tot ingeri… Nu! Le-as opune roboti. Adica ingeri defecti, ingeri care nu-si dau seama ca sunt ingeri. Adevaratii demoni.

Tigarile miros a rahat de inger.

Cand era mic, Daniel, un servitor al ingerilor, a primit in dar doi. Unul sa fie de rezerva. Pe cel de rezerva l-a luat si l-a ingropat in gradina, uns cu vaselina, intr-o cutie de lemn. Asa se asigura ca ingerul nu va rugini. In fiecare zi, Daniel aduna amintiri pe care apoi le aduna si punea in inima celuilalt inger. Tot la pastrare. Asta pana in ziua in care ingerul lui a facut infarct. A fost o lovitura de traznet, iar sunetul a fost asurzitor. Cel mai mare baraj din lume invins de presiunea gandurilor. Zeci de forme de relief mai inalte decat masivul Himalaya netezite dintr-un foc. Ca un pamant ce crapa brusc intr-un atac cerebral si se inunda cu sange. Dar pamantul e avid de cunoastere, asa ca soarbe tot sangele si ramane crapat, abandonat si vinovat de vampirismul cerebral de care a dat dovada.. intocmai ca un animal cosmic needucat in menajeria zeilor.

Pe Daniel aveam sa-l vad intr-o zi de toamna, cu o cutie in care se gaseau globuri si beteala. Pe cutie scria de vanzare. L-am intrebat ce vine si mi-a raspuns sec: “Vand ingeri!”. Apoi l-am intrebat.. care… care.. ingeri? Era vorba despre doi ingeri pe care-i luase pentru a-si decora pomul de Craciun cu aproape un an in urma. Numai ca nu-i mai folosise. Erau prafuiti. I-am spus: “credeam ca vrei sa vinzi..”… Atunci m-a intrerupt cu un oftat: “Da.. ii vand si pe ei. Dar cine ar cumpara niste ingeri defecti? I-am ingropat pe amandoi… Mi-am omorat ingerul pazitor. Dar poate celalalt mai functioneaza inca. Eu nu mai stiu sa-l folosesc. Nu-l iei tu? Ti-l dau si pe cel stricat.. sa ai piese de schimb. Poate din doi ingeri.. faci tu unul bun. Macar sa-l agati in perete si sa iti tina de urat in noptile de singuratate. Sau, daca stii pe cineva, spune-i ca-i vand doi ingeri nefolositi… si-i dau si unul de rezerva.. sa ma tina minte.. cine ar rezista ofertei?”

Am dat din cap neincrezator. Nu stiu cat de usor mai e sa vinzi ingeri astazi. Trebuie sa existe o strada cu magazine unde sunt expusi ingeri invechiti.. unde tinerii trec nepasatori si scuipa pe vitrine cu indignare.. sarcasm.. spune-i cum vrei. Superioritatea celor care nu cred in ingeri. Dar vanzatorii sunt cei care si-au omorat si impaiat ingerii.. pentru a le surprinde frumusetea. Nu stiu exact ce vor sa vanda: pe ingeri sau frumusetea lor.

Ah, imi amintesc ca am avut si eu unul.. dar l-am strans in brate asa de puternic ca a murit. De frica sa nu ma bata cei care alcatuiau familia, l-am ingropat. Intr-o noapte mi-am amintit de el, m-am dus sa-l dezgrop. Era acolo.. asa ca am turnat ulei de motor pe el. Atunci mi s-a parut ca traieste, ca mai respira. Stiam ca trebuie sa-i scot inima si ochii.. ca sa fiu sigur ca nu are cum sa invie. I-am dat foc. Apoi l-am ingropa si am trait linistit. Cred ca recent am mancat o para din parul care a crescut in locul unde am comis acea infama crima. Acum incep sa vad ingeri…

Am auzit recent ca ar fi si un proiect de lege. Cei care detin, folosesc sau frecventeaza localuri in care se pun la dispozitie ingeri vor fi aspru pedepsiti. Mai exact, li se vor confisca ingerii si aripile si vor fi dusi intr-un sanatoriu pentru re-educare. Ma cuprind fiorii cand ma gandesc ca si eu as putea ajunge acolo. Daca ma va intreba cineva.. eu nu am vazut in viata mea  un inger.

Mi s-a parut fascinant sa scriu aceste lucruri, sa abuzez de existenta unor cuvinte, sa rapesc cuvantului ceea ce el mi-a rapit mie: sensul. Daca se poate, as vrea sa rapesc unei carti mincinoase timpul pe care ea il rapeste cititorului. Minciuna este binefacatoare, dar timpul acela.. este mort. Minciuna nu o afli din carti, pentru minciuna exista ingeri si contra-ingeri. Nu exista, din pacate, demoni. E o lume total dezechilibrata.

Trenurile

aus schlaflos gelebten Tagtraum erwacht..

Ceea ce e tragic pentru om e combinatia fatala dintre ratiune si visare. Cei care isi sincronizeaza emisferele si sparg barajul in care au sangerat vise pentru a alimenta lumea lor interioara, aceea sunt niste exploratori de pustiu. Colonistii americani au vrut sa distruga tinuturile indienilor intr-un mod simplu: le-au taiat cu un drum de fier. Au taiat intregul continent. Au taiat o civilizatie. Omul poate sa faca asa ceva cu propria lui minte: emisferele, fiecare, devin cate o sina de cale ferata pe care poate alerga miticul tren al vietii. O sina a rationalului si o sina a visarii. Pentru unii, acest tren este un marfar care mai duce vise coagulate, ramase in urma distrugerii barajului mai sus amintit. Ideea e ca putini inteleg ca e un tren prin desert si prin intuneric, iar ca visele sunt acolo pentru a alimenta monstruosul creier in noapte firii. Cand zbori, treci prin nori albi. Un orbitor gol umplut cu o culoare care ar trebui sa descrie nimicul: alb. Trenul e altfel. Trenul iti ofera peisaje cu mai multa generozitate, iti ofera libertate de miscare. Ah, si pentru cei cu probleme psihice, trenul iti ofera un mormant sub sine, pe cand avionul ti-l ofera doar cand vrea el si cand, arareori, iti propui si tu.

In trenul tau personal e bine sa iei numai blatisti. Din clipa cand tai bilete, uiti de libertate si risti ca trenul sa-ti fie anulat din aceleasi motive pentru care oamenii simt nevoia sa eticheteze totul pentru a avea mandria ca au intles ceva.

Periculos sa faci doua sine din materiale diferite. Se dilata inegal, anizotropic. Visarea mai si explodeaza. Ratiunea tinde sa se incolaceasca muscandu-se ca un sarpe de coada si sugandu-si veninul. Adica veninul aici fiind timpul pierdut si timpul trecut imbolnavit de un viitor pe care singur l-a nascut.

Cati nu au incercat sa puna o moneda pe sina amuzanduse apoi cum era facuta una cu .. fierul. Asa si visele.. sunt monede pe care le tii prin buzunar si cand vrei sa te amuzi, le impartasesti unui copil neinitiat, pe care nu il inveti nici alfabetul. Pentru el, coroanele din buzunarul meu vor fi intotdeauna niste obiecte frumoase de care, mai devreme sau mai tarziu, se va plictisi.

Stau iarasi in gara monotoniei si astept trenul care tocmai a plecat. Un alt tren pe care il pierd. Imi e gandul la coroanele din buzunar si la cum zboara el necontrolat, fugind de mine, aruncandu-se sub sine si intre tampoanele trenurilor care opresc. Toate isi pierd forma si inscriptiile. Nu mai sunt decat bucati pure de metal, nu mai poarta nici o scuza de visare. Pana si cartea pe care o citesc are ceva dubios in mesaje, fiind dedicata existentei celor care stau in gara.. toata viata. Daca in carte este scris ca oamenii nu pot fi decat de doua feluri: cei care isi traiesc viata si cei care o inteleg, eu cred cu tarie ca mai bine sunt impartiti in cei care se iubesc pe ei insisi si cei care nu se pot iubi, dar iubesc alti oameni. Acestia din urma nu pot primi niciodata cat ofera, dar risca mereu pentru un ideal care pare mai degraba explicabil prin mecanisme biochimice si fiziologice. Daca nu te iubesti pe tine, nu poti iubi. Nimic mai trist pentru ultima categorie. Acest “adevar” pe care diletantii il primesc ca recompensa in urma dresajului social devine articol constitutional in lumea copiilor iubiti de catre parintii adoptivi.

Deci omul se sperie de extreme. Omul se sperie cand este iubit total. Dupa ce se sperie, isi condamna binefacatorul oferindu-i o oglinda si aratandu-i in ea iubirea de sine ca fiind exact iubirea pe care o va primi inapoi. Nu te iubesti singur, nu poti fi iubit. Vrei sa iubesti total, nu poti fi iubit nici partial. Si cand spun iubire, ma refer strict la bani si la pornirile sexuale. Ca sa fiu clar inteles. Pentru ca eu pretuiesc coroanele si zlotii.

Daca nu as avea bani, as ramane in buzunar doar cu o carte. Cuvinte care imi scriu viata. Intr-o ruina as putea trai singur, cu idei si scopuri. De fapt, cu scopul de a fi singur pentru ca asa am decis eu. Chiar daca ruina aia sunt exact eu. Dar pentru asta ar fi necesar sa pot inchide toate cuvintele intr-un sertar si sa arunc cheia de la lacat sub tren. Cheia visarii va fi o simpla bucata de cupru, strivita de o alta bucata de metal masiva.

Copiilor le plac trenurile, dar unii copii orfani nu cara nimic in trenuletul lor de jucarie. Tu, dupa ce te joci cu atatea locomotive, iti mai pui intrebarea daca in vagoanele pe care le tragi a mai ramas visare sau nu? Si daca stii ca nu mai e scop, incotro alergi pe cale? Doar inainte.. aluneci pe timp si cazi inaintea locomotivei tocmai pentru ca stii ca timpul iti va taia beregatile ca unui pui condamnat la viata.

Si trenurile sunt intotdeauna goale si rosii.