Sensul evolutiei

Sa pastram un moment de reculegere. Pentru ce? Pentru umanitate si pentru viitorul ei pe care il putem trai si mistui chiar acum incat sa-l contragem intr-un moment negru, dureros. Nostalgie pentru viitor. Dar care ar putea fi tot sensul acestor zbateri pe care iluzia unei entropii le face tot mai timide? Voi face o paralela cu ceea ce a declarat Wittgenstein “Corpul omenesc este cea mai adecvata imagine pentru sufletul omenesc.”

Una dintre acceptiunile pe care oamenii au incercat sa le dea acestei fraze atat de simple este si cea pe care o intuiesc sincer sa fie adecvata: este crucial pentru un lucru ce se numeste “corp” sa fie capabil de avea senzatii. Deci, fara a scrie multe pagini deoarece nu este o teza de specialitate, concluzia va fi trasa rapid: traim si evoluam pentru senzatii, pentru simturi. Este o afirmatie incompleta si voi explica imediat de ce.

Sa presupunem ca de la aparitia sa, nefiind in varfului piramidei trofice (evolutioniste, mai pe larg), omul a progresat incat sa domine. Setea de a domina este specifica fiecarui corp invadat de viata. Presupunand ca primul nivel a fost atins, sau considerand aceasta etapa incheiata (fie in antichitate, fie acum cateva ore, secole, decenii…), vedem ca restul incercarilor care s-au impletit cu istoria omenirii nu mai sunt indreptate catre doar stapanirea naturii (sau a universului). Pe langa acest temerar tel, omul a evoluat aproape in paralel si pe plan spiritual (nu ma refer la religie, politica ci doar la arta sincera, care nu constrange mai mult decat colivia firii o cere). Am dezvoltat tehnici care folosesc doar pentru atingerea de noi senzatii, de o calitate crescuta. Deci am dezvoltat masinarii si mecanisme (abstracte sau nu) care servesc direct simturile, deci corpul. Si de ce? Daca niciodata nu ati simtit nevoia sa extrageti din planul mental o imagine, sunet sau forma pentru a o percepe DIRECT cu ajutorul simturilor (nu stiu de ce se intampla aceasta si daca este un fapt specific oamenilor), atunci nu veti intelege ce vreau sa subliniez in aceste randuri (este nevoie de ceva mai mult decat ratiune pentru ca lipsesc argumentele). Pentru ca avem o educatie care ne-a obligat sa consideram omul in centrul universului pentru foarte mult timp, acest tip de activitate ni se pare inaltator. Nu vom ezita vreodata sa facem o distinctie oricat de nevinovata intre inginerul constructor si artistul beat care zace peste opera sa intr-o camera saracacioasa. Inginerul i-a construit-o si artistul trebuie sa-i ofere cumva o forma “palpabila”, accesibila simturilor, a ceea ce ar vrea spiritul sa consume.

Exact. Principiul foametei. Acesta ne-a fortat sa evoluam, sa mergem de pe o treapta pe alta, chiar daca cerul este doar un vis al nebunilor. Foamea corpului si megalomania ne-au facut stapani peste nevolnici. Foamea spiritului este cea care inca arde nepotolita. Dar ce se va intampla cand vom fi satui si din punct de vedere psihic, cand simturile vor refuza orice? Avem, in momentele de depresie si aceasta senzatie. Este cumplita. Este ca si cum nu ar mai exista o alta etapa de trecut. Este nevoie de o noua foamete. De un nou tip de foame. Poate ca asta ar trebui sa fie noua directie de evolutie: cum sa descoperim nevoia pentru noi nutrimente?

Si, cu toate acestea, mai exista un sens care nu va disparea decat daca natura umana va fi complet distrusa: progresul in numele razboiului. Ceva serios: pacea mentinuta prin inarmare. Si aici se consuma cele mai multe resurse, este un joc periculos, contra timp, contra neajunsuri. Este felul naturii de a se regla si nu trebuie condamnat. Este o componenta organica a spiritului comun. Este, cu siguranta, izvor de cunoastere, chiar daca acea cunoastere nu este una expansionista ci una contractionista. Razboiul este calea de a comprima toate senzatiile puternice in individ pe cand stiinta, arta, tehnica in genere sunt cai de a imprastia dorintele ascunse ale corpului infometat in spatiul ambient. O ultima fateta a razboiului este aceea de unealta de spart blocurile de gheata in care sunt incastrate de catre ratiune si morala premiile pe care combatantii le doresc.

Si cum lucrurile simple prezinta perspectiva unei ofuscari a umanitatii tocmai din cauza accesibilitatii lor, e momentul sa ne pierdem in jungla simplitatii prin diversitate, macar plictiseala sa nu fie cea care, in fapt, sa determine sensul evolutiei.

Ridi, pagliaccio

Recitar! Mentre preso dal delirio,
non so più quel che dico,
e quel che faccio!
Eppur è d’uopo, sforzati!
Bah! sei tu forse un uom?
Tu se’ Pagliaccio!

Pentru a divaga doar un pic de la ceea ce propusesem in ultimul pseudo-eseu, voi derapa pe drumul admiratiei fata de bataia de joc, mai ales cand aceasta bataie in joaca este perfecta. Ce poate fi mai mirific decat sa te gasesti in fata unui gard de sarma ghimpata pe care il treci doar de blestemat ce esti tu si apoi ajungi in rahat? Nu-ti ramane decat sa aplauzi si tu, plin de admiratie. Era doar o farsa. Ha, ha.. era doar o farsa! Recunosc, cand se intampla asa ceva, ratiunea iti dicteaza ca trebuie sa fii fair-play, sa admiri tenacitatea care a dus la ademenirea ta si sa te recunosti invins sau invinsa.  Afectiv, insa, e posibil ca lucrurile sa stea mult timp innegurate, insa nu afectele sunt cele care trebuie sa te conduca printr-o viata. E doar un esec, un joc pe care tu l-ai luat in serios cand el era doar o farsa, o nascocire. Sper ca toti copiii sa ajunga la Iisus, dupa cum Mantuitorul isi dorea. Oare Imparatia Cerurilor e tot o farsa? Sa nu intram in detalii pentru ca sunt deja destui indivizi care se ocupa de aceste lucruri.

Pentru o trezire crunta la irealitate, organizarea de farse se recomanda doar persoanelor foarte capabile, stapane pe sine, reci si fara remuscari. Iar, pentru un maxim de eficacitate, farsa trebuie jucata celor care nu au parte de farse, care nu mai stiu de gluma. Atunci vreau si eu sa particip ca spectator. Este interesant de vazut daca admiratia fraieritului primeaza peste instinctul de a blestema situatia.

Pana una alta, recunosc, sunt ca un peste phoenix ce inoata din propriul rahat.. sau cum era? Cert este ca admiratia trebuie sa fie foarte puternica incat sa razi frenetic chiar si atunci cand clovnii ar plange. Omu’ e nemultumit. Primeste un bine si e nemultumit ca nu e mare cat poarta cerului. Cum zicea un personaj respectabil deunazi, confirmandu-mi ipoteza: “Da, o posibilitate, o sansa, o oportunitate probata si ratata este dovada incapabilitatii tale. Mai bine sa te ocoleasca posibilitatea decat sa sfarseasca asa”. Amin!

P.S.:

Urmatorul pseudo-eseu va fi unul cat se poate de serios pentru ca imi voi lua o vacanta pe o perioada nedeterminata.. o vacanta departe de mine. Ca orice mort viu, sper sa nu ma regasesc prin bagaje deoarece gandurile negre ar trebui sa fie muuult mai grele decat limita admisa. Am scris!

Arta razboiului

Ca un fel de mostra pentru urmatorul post, azi voi vorbi despre arta razboiului. Cu siguranta voi face o treaba deplorabila, desi imi voi da toata silinta. Probabil ca, ascultand Prokofiev, este suficient sa nu-ti mai doresti a mai scoate un cuvant despre razboi. Si, totusi, voi analiza doar un caz. Un caz care starneste admiratia partii care ar trebui sa sangereze in regrete: partea slaba. Invinsii pot sa ajunga fara durere - rapid si eficient - in fundul prapastiei. Atunci trebuie sa ramana rationali si sa admire capodopera inamicului, magistrala simfonie a distrugerii care nu este decat o masura pe care chiar firea o ia impotriva partii care opreste evolutia. Cel slab trebuie eliminat pentru ca ocupa spatiu si consuma timp. Nu este etic, dar sa nu poti fi capabil sa admiri un asemenea mecanism inseamna sa nu visezi sa scapi de vreo frustrare. Sa nu ai onoare, in definitiv.

Sa consideram doua parti beligerante. Un conglomerat martial care se pregateste inca de la formare pentru razboiul total, urzeste strategie, concepe tactici avansate, cerceteaza forma sublima a armei indestructibile. O a doua parte necunoscuta. Invaluita in mister, despre care nu pomenim nimic acum pentru ca dorim sa ne situam de partea celor care nu au luptat niciodata, dar se pregatesc de cucerirea suprema. Sa presupunem ca este vorba de doua popoare, ca prima entitate este vecina cu cealalta, despre care inca nu stim detalii. Intr-o continua efervescenta, prima parte este timid atacata de vecinul necunoscut. Ce alta oportunitate mai frumoasa de a-si testa potentialul decat suprimarea atacului si contraatacul nimicitor? Primul popor trimite corpuri de armata la granita drept raspuns, nutrind totusi o umilinta emergenta - nu au avut momentul gloriei pe care doar cei care initiaza un conflict il pot simti. Furia creste. Inamicul primului popor se retrage incet in locuri necunoscute. Acolo totul este potrvinic razboinicilor neincercati. Corpurile de armata sunt nimicite rapid, armele sunt dizolvate in foc, generalii sunt umiliti vazandu-si tacticile faramitate intr-o clipita. Socul este atat de puternic incat nimic nu se intelege si dezmeticirea poporului care a contraatacat nu este posibila. Sunt trimise in lupa masinarii sofisticate, regimente specializate si atacul se desfasoara frenetic. Insa totul este ca o vanare de iluzii. Iluziile sunt singurele care sunt ranite. Consum de munitie, resurse si fiinte. Si acest atac, desi hotarat, este nimicit intr-un mod triumfal, nici o pierdere de partea cealalta, nici macar o idee de unde vin gloantele. Totul se petrece asa de lin incat ceata si visarea mortii ii cuprinde pe ultimii eroi ai primei armate. Ce este atat de fascinant in tot acest tablou? Centrul admiratiei il constituie incertitudinea primei armate. Desi nimicita sistematic, nu poate sesiza faptul ca pierde. Nicicand nu intrezareste esecul, nici macar atunci cand ultimul om moare. Un succes fenomenal pe care partea care a inceput conflictul il repurteaza.

Perdantii trebuie sa recurga la ratiune, la onoare, sa fie cuprinsi de cea mai sincera admiratie fata de o entitate net superioara. Este singurul raspuns ironic pe care il poate primi natura: rotitele si mecanismele ei sa mearga perfect. Nici o impotrivire, o armonie totala. Fara regrete, doar admiratie pentru invingatori.

Nu este interesant si nici nu este timpul sa ne gandim la monotonia care ar putea domina in randurile victoriosilor. Este trist sa castigi fara a avea macar o pierdere. Dar acesta este scopul suprem al razboiului. Si, totusi, un pic de dramatism este tot ceea ce lipseste in aceasta poveste. Este o incercare de a zugravi forma absoluta a unui conflict.

Curva din umbra

Bineineteles, iarasi scriu despre lucruri despre care NU ar trebui sa scriu avand in vedere ca identitatea mea este la vedere si ca aceste randuri mi-ar putea aduce un prejudiciu imaginii. Mai mult, neposedand o imagine publica, ma voi erija precum un strungar in halat de inginer cu studii doctorale si voi arunca cu noroi in ochii unei categorii mult iubite de catre mine: curva.

Iubesc curvele. Curvele inteligente. Ce inseamna inteligent? Evident, mai inteligente decat mine. Cele care te fac. Care te fac fara sa-ti dai seama. Acele au multe de oferit. Acelea care emana un parfum discret de superioritate, care recunosc vadit ca meseria lor este de a folosi orice mijloc incat sa ajunga pe calea cea mai eficienta la rezultat. Ele nu triseaza, fac exact ceea ce legile fizicii nu interzic, doar o morala si o dogma venite din cartea de reguli pentru jocuri demult uitate. O curva este cel mai bun exemplu pentru ceea ce inseamna angrenare in realitate. Caracterizare in cateva cuvinte a acestei fiinte net superioare multor barbati: realism, inteligenta, lipsa de inhibitii, psihic puternic. Ei bine, la polul opus, se poate situa curva de situatie, oportunista. Femeia care alege sa fie curva doar pentru ca poate si pentru ca atunci se iveste ocazia si.. cum sa ma exprim.. sa consideram ca in bataia pustii ne intra mistretul cu colti de argint. Noi, ca niste romani lihniti de foame, capabili de a digera “feare vechi loooouuuuueeemmm, bre”, vom trage numai “de-ai dracu’”. Ce daca noi nu l-am pandit, nu ne-am ascuns. Prostul a venit, noi am tras. C-asa e-n puscha.

Revenind, curva de situatie, sau curva oportunista, se ascunde sub imaginea unei femei misterioase, plina de idei similare cu scopul vietii. Normal, si ele stiu scopul vietii, doar ca felul dezgustator prin care incearca sa-si atinga telul este lipsit de stil. Cumva, asta e curva de tipul pitipoanca, cea care alege sa manance dude pentru ca strugurii erau acri si nu au cazut singuri pe sol. Si apoi se minte si isi construieste proiectile acide prin care sa perforeze orice repros adus lipsei sale de demnitate. Unde gasim aceste curve? Nu mai departe decat langa noi. Ele sunt peste tot, la fel ca fantomele frustrate.

Ce este rau, deci, in a fi curva? Este rau sa fii curva fara sa-ti poti ascunde in totalitate intentiile. Trebuie sa fii rea pana la capat, diabolica. Nu trebuie sa lasi sa se scurga vreo informatie din care nervurile sacalilor sa culeaga fragmentul incriminator. Cand actionezi trebuie sa actionezi asa incat cei vizati sa nu stie ce i-a lovit. Esti totusi femeie. Nu poti organiza represalii. Prima lovitura trebuie sa fie sigura. One shot, one kill. Trebuie sa actionezi din umbra, de departe. Trebuie sa fii sigura pe tine. Felicit pe aceasta cale pe cele cateva exemple pe care le-am cunoscut, chiar daca sunt cu mult sub idealul meu de curva.

Idealul de curva? Probabil o dama de companie pe care o inchiriezi cu peste 5000 pe noapte, care stie de la greaca veche pana la tratamentul bolilor neuronale cam tot ce s-a scos in domeniu. Si, mai presus de atat, este capabila sa arate excelent fara a folosi machiaj strident, obiecte de agatat in pomul de craciun sau alte minuni pe care pitipoancele Romaniei le considera indispensabile atunci cand cauta “tinta”.

Repet, detest orice incarnare de “wanna-be slut-queen”: cele care vor sa para sensibile, neintelese, poete, artiste, frumoase, nedescoperite, virgine si pline de alte resurse pe care doar Fratii Grimm le-au zugravit in cartile lor minunate. Ce ma nemultumeste mai tare e sa fiu apostrofat de o curva care-si baga singura bete-n roate. Pot spune ca ma voi confrunta in curand cu un caz de astfel de curva care s-a oprit in drumul ei spre glorie pentru a fi curva in scopul de a avea o viata normala de gospodina corporatista, limitata la o viata de minciuni punctuale. Evident, si aceasta curva care m-a inspirat se situeaza peste mine, ii port respect, dar m-am prins. As dori, daca se poate, mai multa discretie. Oricum, vai invinsilor si vai invingatorilor caci ei se plictisesc jucanduse cu manutzele in tzarana insangerata de langa hoitul victimelor.

In concluzie, s-ar putea sa revin cu detalii pe masura ce jocul imi devine mai clar. Trebuie conturat mai exact portretul curvei absolute in raport cu cel al curbei pierdute in jungla cotidianului. Este greu sa fii curva. Respect pentru ele! Ah, sa nu uitam: ‘a vamesilor si a curvelor va fi imparatia cerurilor’.. in conditii speciale.

cum sa distrugi o fantoma

Acesta este titlul pe care il voi da.. cineva chiar a cautat asa ceva pe google. Candva.. tare demult.. auzisem: “How do you kill that which has no life?” (South Park ?).

Romantic este esecul asa cum ne este el prezentat in carti, in filme, in ode, balade si alte forme de arta. Pacat ca ceea ce este romantic, doar in gand exista. Dar de ce anume este nevoie ca un esec, o consecinta a megalomaniei si a incredereii in sperante sa mai poata fi transformat intr-o piedica pentru succesul adversarilor? Cunosc un singur caz in istorie.. Stalin. A crezut orbeste ca nemtii nu vor trada. S-a inselat. A fost trantit la pamant. Doar o forta enorma, o risipa incomensurabila, unica in istorie te mai poate ridica in aceste momente. Nu exista reanimare dupa ce totul e bombardat si facut una cu pamantul. Decat daca distrugerea continua. Trebuie sa te smulgi de la pamant ca si cum te-ai smulge din dintii unui rechin, din spinii unor maracini, din gardurile de sarma ghimpata ce protejeaza trofeele virtutii. Pierzi o parte din tine, poate jumatate. Afara cu ideea.

Ura agonizanta. Atunci cand veninul se scurge incet in privire. Tavalire in regret. Urlet. Unele sentimente pot fi asa de puternice incat intregul organism se implica in trairea lor. Este o senzatie de cumplita suprasaturare. Nu mai poti simti nimic altceva: muzica ce odinioara te salva este parca scrisa in alta gama, plina de disonante. Muzica este un zgomot de masini. Tablourile sunt doar niste informatii vizuale. Endorfina este doar un compus organic necesar. Sedativ. Oare cum s-a trezit Stalin din toate acestea? Nevoia de a umili, de a ucide.. Sunt de inteles. Altfel nu se putea. Altfel nu se putea el ridica. Cruzimea este singura cale posibila. Si, cum distrugi o fantoma? Pur si simplu, nu o distrugi. Este deja o epava anorganica. Nu o distrugi, da, dragul meu om curios? Sau.. ii dai forma umana.. si ai distrus-o prin cea mai mare umilinta. Soarta va fi implacabila imediat ce forma aceasta o va caracteriza. Clar ca lumina zilei.

History’s darkest hour

The forest of myths is aging and hours become an irreverent saw. The protagonist has to make haste and save as many fundamental stories of humanity as he can.  With unseen strength, he tears a tree from its roots and plants it in his garden. It was the tree holding the myth of Prometheus, of pain, evolution, fire, despair, will to fight on forever. Returning to the enchanted forest, he swings across the protective fence and grabs another tree.. a puny little tree. It was the tree of love, of hope, of all the love stories ever told in verses, of Romeo and Juliet and so many others. Our hero plants it with a last effort in a sandy soil. Time succumbs and the gates close. Our hero remains for ever trapped in his own world. The last tree begins to wither. Soon, it loses all of its leaves, as an eye would lose its glare. The hero is forgotten like a broken memory, only to gain strength from the shadow of the first tree. Nobody recognizes him anymore. His mother wanders the earth hopelessly, enraged by the loss of her son. As humanity plays its eternal role, the mother of the mother stands separated, never to be able to cross the Styx again. Wraiths sharing emotions, destined to never again benefit from a transfusion of familiar feelings. Total chaos inside of a perfect clockwork.

We only recognize what we want, we cast the lonely out of time.

In an undying fashion, the hero is reborn. He stands in front of past’s looking glass. A vintage AM radio begins to receive scrambled signals: news, old music. Then, the devil passes in front of him carrying a mysterious weapon. Fear engulfs all living creatures and forces our hero to crouch and pursuit of the devil. It seems the ground is dying, returning shades of yellowish gray. The final meeting takes place in a deserted park, behind an old-modern theater. The devil is nothing but an old man, taking Kerberos out for a walk. The dog is harmless, although gigantic. He is never to bite again unless the scent of fear is pestilential. The devil asks the human for another walk in the park, the same time, the next evening. The hero refuses since he has a future to attend to. The devil warns him that not even Mathematics is to save him and he can reconsider the offer at any moment. Returning demolished by unknown fears, he takes a final glimpse back: the earth turns from green to purple, crimes of humanity are being displayed simultaneously. Projections of atrocities can be seen of floating pieces of rock, battles are fought once again, in the same place, in a blink of an eye. A dark choir begins to sing and an orchestra accompanies a beautiful mezzo-soprano voice.. the pattern repeats itself until everything fades: “History’s darkest hour.. History’s final hour”.

Abatorul viselor

Cum arata un astfel de loc nu e foarte usor de zugravit in cuvinte. Impresia principala este ca acolo, undeva poti sa cumperi exact ce parte din vis iti place. Fara intestine, fara sange, fara parti pe care nu mai poti azi sa le digeri. Evident, toate ajung in groapa de gunoi a mintii, creaturi mizerabile desacralizeaza totul cand dormi fara a avea nici cea mai mica remuscare. De fapt, ce sunt gunoaiele, ramasitele acestor vise? Macar de in gand ar exista loc pentru altceva. Ajung sa cred cu tarie ca se apropie momentul teribil si nu pot avea pace pana cand nu voi recunoaste in ele niste regrete. Exact acele ligamente ce instiga la migrene atunci cand stomacul spiritului pare mai capabil sa accepte boluri alimentare uriase, nascute din chiar corupta inima a lacomiei si a secretelor. Credinta in viitor este zadarnicita de teama. De frica. De lipsa aceea doar a mea de analgezice atunci cand vine vorba de saritul peste campul minat. Dar la ce bun? Pentru a lupta si a arde fara scop in magma unor rubine negre ale unui timp ce putrezeste in venele dorintelor? Pare greu acum pentru orice sa mai accepte asemenea viziuni eroice in fata provocarilor spiritului. Ca om, cred ca si pentru tine imaginea este dezgustatoare sau.. daca nu, cel mai bine, insipida. Si totusi, cum???

Cum arata totul cand te simti ca un acord gresit in simfonia firii? Heh.. voi pune cele mai incomode intrebari doar pentru ca nu mai am batiste pentru a lacrima ca o domnisoara in fata cadoului mult visat dar mereu amanat. Viata este mult mai calma atunci cand esti tractorist. Imi voi da doctoratul in aceasta meserie..

Vorba dulce

(in timp ce scriu asta, inima care este vomita in mine de scarba)

“Vorba dulce.. mult aduce” - este, poate, zicala cel mai prost inteleasa dintre multele pe care poporul asta le repeta la nesfarsit, de la coada sapei pana la cravata din Casa Poporului. Dar ce inteleg ei? Ce inteleg? Ca bunul simt si limbajul adecvat, politicos, direct, calm, neinsistent reprezinta caile catre raspunsul problemelor care ii macina? Nicidecum!

Vorba dulce aduce mai mult a instigare la servilism, urari de sanatate penibile, strangeri de mana indraznete, imbratisari constrictoare, zambete in exces, umilinte necesare, maini intinse, insistenta indarjita, reveniri, zgomot, ingrijirea epoletilor, prestarea de servicii. “Zambeste in stransoare, accepta mana, primeste sarutul, priveste, Iuda!” - ziceau neuronii cautand in groapa de gunoi a mintii.

Si care este raspunsul lor? “Pai daca esti prost si nu te bagi in fata! Pune mana, intinde, cere, urla, cere, zambeste, cere, baga-te in seama, cere, prefa-te, cere..” Intr-o astfel de tara, devii retardat daca ceea ce tu numesti bun-simt este catalogat drept lipsa de curaj, atitudine de fraier.. Romania - tara “VREAU - IAU!”.

Romania.. tara in care trebuie sa te faci remarcat folosind procedeele de mai sus. Tara in care trebuie sa stralucesti mai mult ca soarele pentru a fi remarcat. Tara in care un licurici bine plasat poate constitui lumina viitorului. Tot ce trebuie sa faca este sa ceara sa fie privit ca sursa de lumina.

Romania.. ramai in ea?

Romania.. mori in ea..

Romania.. nu inseamna romani! Romania este pura, superba.. NEAMUL este cuibul de viermi.

Romania.. ce faci daca iti ascunzi lacrimile si zambesti atunci cand ti se cer explicatii?

De ce aprecierea se obtine in Romania doar daca o ceri? De ce aprecierea nu vine de la sine? A spune “vreau sa fiu apreciat” nu este acelasi lucru cu “cer sa fiu apreciat”. De multe ori, “a vrea” inseamna ca trebuie sa faci de milioane de ori mai multe eforturi decat daca ai “cere” sa fii apreciat. Si cum altcumva sa traiesti daca nu esti apreciat de cele cateva persoane care conteaza…

Privirea e asa de grea si atintita inspre incertitudine incat nu mai poate fi vorba de nimic altceva: “jena de a ridica ochii pentru ca nu cumva sa se citeasca vreo dorinta in ei”.

Multumesc, Romania, pentru ca existi… cimitir al tuturor dorintelor crescute in intuneric, peste care nu s-a pus nici un licurici. Dorinte si zbateri poate titanice.. poate ca omul e prea mic, prea incapabil, prea lipsit de energie pentru a modifica relieful social..

Aici trebuia un titlu..

Imi cer scuze inca de pe acum pentru consumul inutil de orice pe care-l voi face in continuare si, mai preus, imi cer scuze fata de cei care vor incerca sa citeasca urmatoarele ineptii. Nici macar nu sunt.. ele nu sunt.. nu sunt ceva…

Tractoristul ara pamantul. Cutele solului atrag viata iar soarele se arunca scarbit de amintirea primei inventii care l-a facut sa fie uitat noaptea: lumina artificiala. Tractoristul ara la lumina proiectorului, ridica tirantul, potriveste adancimea, regleaza discul de faramitat, acceleareaza si traieste impasibil. Nu exista nici un Van Gogh sa-i murdareasca imaginea printr-o dinamica sordida a staticii.  In acest pamant si-au gasit destinul atatea generatii si atatea inca par a mai chema viata sa se ingroape fara regrete sub brazde. Asteptam farfuriile zburatoare care sa are cu nano-pluguri inteligente..

Afara e frig. Mai frig decat in sufletul tractoristului. Sau doar in iluzia unui taciune care este tinut la piept pentru a se incalzi, pentru a nu se stinge. Tractoristul asteapta pe prietenul sau de pe excavator sa bea. Zapada pare sa zadarniceasca orice efort. Viscolul - o arma analgezica. Vodka nu mai vine. Tractoristul este acum asediat de frigul demonic din ochii proprii din geam. Sau.. nu sunt ochii lui? Tractoristul asteapta si incepe sa inghete. Este mai rece decat frigul de care se temea, incepe sa se topeasca la auzul primelor acorduri ale crivatului. Tractoristul nu are speranta nici cat sa aprinda opaitul pentru a-si toci creionul scriind ineptiile pe care le scriu eu acum. Tractoristul merita o oda.

Intai este cucerit subconstientul. Usa e larg deschisa. Renuntarea e prea nimicitoare, dorinta este inspaimantata, tremura dezolata intr-un colt intunecat. Zapada intra si calmeaza, acoperind amintirile pentru a le transporta peste prezent in viitor, acolo unde dorinta va creste, se va dezvolta intr-o adevarata padure a promsiunilor unui univers care nu are nevoie de oameni. Fantasma este luata de pe colina unde moartea o invata sa forjeze razele lunii cu un arcus si o vioara veche de cand iadul. Iluzia neagra este atat de cald si coborarea in viata este de nesuportat intr-un viitor in care realul este singura optiune. Fantasma se teme doar de ceea ce inseamna senzatia fara Iluzia Neagra. O floare nu poate sta doar la soare..

Si cu asta inchei sirul ineptiilor pentru ca mi-am batut joc ca un tractorist beat in brazda.

Sange rece

De fapt, cine este capabil sa cunoasca senzatiile extreme decat cei care pot da dovada de sange rece? Impotriva moralei curge acest sange prin venele elor fericiti. Te poti forma incat abilitatea ta de a nu manifesta compasiune in procesul de desfasurare a unei actiuni sa insemne ceva ce este unanim acceptat ca fiind bun. Ma refer aici la medici. Omul obisnuit il intreaba pe medic: “si cum te descurci, nu ti-e mila?”. Acesta este termenul.. omul se gandeste intai la el, se pune in postura suferindului si cere medicului sa manifeste sentimente pe care doar oamenii obsinuiti le pot trai incat sa li se para infernale. Sensibilitate - cuvantul potrivit in acest context. Dar senzatiile extreme sunt la fel de misterioase si nu pot fi cunoscute decat de cei haraziti de natura cu aceasta raceala: medici, piloti de incercare, criminali, eroi de razboi si pasionati ai sporturilor extreme.

“This is my rifle. It is useless without me. Without it, I am useless”.. era un fel de jurmanat depus de puscasii marini.. ca si in cazul artelor, o arma poate deveni o prelungire a corpului si chiar a sufletului proprietarului. Traiesti si simti prin intermediul armei. Canti simfonia mortii si depui pasiune in fiecare crima. Orice glont este unic, plin de pasiune, este rupt din tine, smuls din rugul suferintelor tale. Atunci cand tinta este lovita si moare, suferinta este impartita prin intermediul acestui proiectil, ecoul succesului se intoarce ca si traire inefabila, mult mai puternica decat o simpla lacrima de compasiune. Este un act de creatie, chiar daca e cel mai distructiv cu putinta. Creatia inseamna si aparitia senzatiilor inexistente, indiferent de pret. Cei care sunt dispusi sa plateasca pretul.. fericiti sunt. Sangele victimei nu poate aparea fara o transfuzie metafizica. Daca ucizi si nu ai nici o senzatie, atunci nu te poti numi deloc un fericit. Esti o masina. Oricum ar fi, esti aspru pedepsit daca ucizi ceea ce legea interzice. “Sa nu ucizi”.. ce tentatie… Si cati nu ucidem fara sa ne dam macar seama? Traieste fiecare crima ca si cum ai asculta o arie magistral alcatuita pentru cele mai intunecate si delicate instrumente ale sufletului..

Din pacate, se spune ca Marele Creator ne-a inzestrat cu setea de misterios, apoi ne-a pedepsit indrazneala amenintandu-ne cu infernul. Nimic nu se realizeaza fara sacrificii, asa ca.. putina empatie si pentru monolitul din abisul cunoasterii.. Macar atat.. macar daca Dumnezeu nu a mai dorit sa il inteleaga pe Lucifer, macar noi.. noi sa incercam sa facem pacea intre cele doua tabere.. Revin la paradoxul invocat de multi eretici: “Daca Dumnezeu e atotputernic, de ce nu face pacea cu Lucifer?” (raspunsul poate fi dat folosind o dialectica si o logica simpliste, asa ca nu voi insista asupra ei).

In concluzie.. nu poti simti totul.. trebuie sa renunti la dorinta de a simti ceea ce simt ceilalti.. poate ca sacrificiul nu este in zadar, poate se va gasi un colt uitat si pentru o unealta ca tine..